“Oh, cat de mult iubesc formatia asta. Atunci cand ascult, desi nu cu atentia pe care as vrea sa o acord si in niciun caz cu atentia pe care ar merita-o, se intampla uneori sa ma opresc uimita, incantata si, da, fericita la auzul vocii lui Roger Waters sau a lui David Gilmour. Vocile lor ma uimesc si incanta in moduri diferite desigur, dar aceeasi bucurie intiparita pe fata mea poate fi sesizata de cei cunoscatori. Nu e o bucurie oarecare, este bucuria pe care o simti atunci cand simti ca perfectiunea exista, ca poate fi atinsa. Vocile lor, muzica ma conduc de cele mai multe ori intr-o alta lume, insa una pe care o prefer chiar si celor faurite de mine in liniste. Caci nimic cred ca nu ma poate linisti asa cum o face aceasta muzica. Ca o lumina ce se revarsa de undeva asupra sufletului meu inchis intre ziduri. Si toate zidurile dispar, iar linistea ma cuprinde. Muzica asta m-a calmat foarte mult de-a lungul timpului. Si am senzatia ca daca nu as fi ascultat-o, as fi fost mare parte a timpului deprimata. E cred prima data cand vad clar ca nu se poate defini aceasta stare pe care mi-o confera. Si chiar nu cred ca oricine ar asculta aceasta muzica s-ar bucura de aceeasi eliberare, de o asemenea renastere odata cu fiecare nota. Imi da speranta. Cea mai mare parte a operei formatiei imi pare perfectiunea intruchipata. Nimic mai frumos nu am auzit, nimic mai diferit, nimic la fel, nimic de aceeasi valoare.”

Imi amintesc ca vroiam candva sa scriu despre aceasta formatie, dar n-am reusit sa scriu prea mult, prea bine, niciodata… mi-am zis totusi sa postez asta acum, aici.

De departe formatia mea favorita si care mi-a acompaniat cu succes scrisul la matematica de multe ori.

Nu este nevoie de cuvinte…

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai reînviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?

Nici eu, ca multi alti condamnati, nu ne-am jucat sansa, am lasat-o sa ne scape, nici macar nu am simtit-o atingandu-ne degetele amortite de o incordare a sentimentelor ajunsa pana la paroxism. Iar atunci cand am constientizat imensa pierdere, am stiut ca alegerea facuta nu o sa ne incante prea mult simturile. Si abia atunci a inceput adevaratul supliciu. Un supliciu de o cu totul alta natura, in care sentimente precum razvratirea, ura se transforma treptat in regret si sentimentul pierderii identitatii. Poate ca algerea a fost facuta din lejeritate, din o prevedere a neputintei sau a fost bine gandita in subconstient pentru a ni se oferi posibilitatea de a suferi altfel decat ceilalti, posiblitatea de a suferi de ceva mai deosebit. Dar daca nu ne regasim pe noi insine ? Nimeni altcineva nu ar putea gasi satisfactie in asemenea chinuri trecute.

Vreau ca cineva sa-mi puna intrebari despre mine, dar nu intrebari oarecare, ci unele ale caror raspunsuri sa nu le pot gasi decat in mine, cea care eram inainte. Am senzatia clara ca nu voi sti raspunsurile, ca m-am pierdut definitiv. Dar totusi sper sa nu fie asa, de aceea vreau sa aud intrebarile, sa simt raspunsurile, sa le gandesc si apoi sa le dau….si apoi sa ma regasesc. Din experienta stiu ca s-ar putea si fara, dar nu mai sunt eu si nu vad alta cale; gandurile, simturile imi sunt inchise undeva adanc in mine, atat e departe incat abia le aud strigandu-si dreptul la eliberare. Si daca nu sunt acolo si nu simt decat o ramasita a lor, ca un fel de prelungire a simtirii a ceva ce nu mai exista ? Atunci…eu nu mai sunt.